Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice

Editie ingrijita de Marin Diaconu

CUVANT INAINTE

Despre originalitatea gindirii lui Mircea Vulcanescu si rolul sau in formarea stralucitei « tinere generatii »* interbelice s-a scris si se va mai scrie. La mai bine de 100 de ani de la nastere, omul continua sa uimeasca. In toate domeniile in care s-a implicat, Mircea Vulcanescu « n-avea masura », isi aminteste C. Noica.**

Intr-o lume normala - cum n-a fost lumea « singerosului secol XX » -, ginditorul ar fi fost un firesc « sef de scoala », lucrarile sale s-ar fi bucurat de numeroase editii, textele i-ar fi fost indelung comentate si interpretate. O soarta nemiloasa, care si-a pus pecetea asupra majoritatii colegilor si colaboratorilor lui Mircea Vulcanescu, a facut ca in urma lui sa ramina doar texte si amintiri despre, toate dind la iveala un fel de uomo universale, un ginditor complet, capabil de o metodica iscodire a lumii sale, dar posedind si intuitia profunda, surprinzatoare a esentelor ei. « Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola : cind vorbea filosofie, parea ca se naste din el », observa Noica in aceleasi amintiri. Dar Mircea Vulcanescu nu era doar filosof. Alaturi de Dimitrie Gusti, a fost unul dintre intemeitorii Scolii monografice de la Bucuresti si articolele sale sociologice arata ca era un observator extrem de avizat al realitatii sociale de la noi. In sociologia romaneasca au ramas cu opere multi dintre colaboratorii lui Gusti (H.H. Stahl, T. Herseni, A. Golopentia s. a.), unii au supravietuit « sub vremi », au putut sa incheie cercetari, sa lase in urma lucrari « rotunjite » in laboratoarele maturitatii. Vulcanescu a lasat « scrieri », fragmente, si asta nu doar pentru ca destinul sau a fost tragic. « Ceea ce totusi il tragea in jos din absolutul sau era si ceea ce il prefacea intr-o binefacere pentru altii : capacitatea sa de a renunta la creativitatea activa pentru o forma de creativitate reactiva », mai noteaza C. Noica.

Mircea Vulcanescu re-actiona, intr-adevar, la toate provocarile epocii sale, cauta solutii pentru situatiile problematice, elabora proiecte. Juristul, eticianul sau economistul care a fost era mereu « in priza », cauta sa inteleaga si sa previna efectele « vremilor ». Vremuri, cum se stie, tulburi, de restriste, in care crizele, confruntarile, razboaiele s-au succedat intr-un virtej ametitor, afectind comunitati si indivizi, impulsionind sau fringind destine - in virtej a fost prins, de altfel, chiar Vulcanescu. Ginditorul capabil sa conduca o generatie nu putea sta deoparte. Mircea Vulcanescu era gata sa coboare oricind din « eterul culturii » pe solul dur al realitatii sociale ori economice, raspunzind unui impuls irepresibil: « impulsul de a sluji ». Prietenul si colegul lui de generatie Constantin Noica o spune prea bine : « Nu numai capacitatea sa de a intra in gindul altora si de a-i salva il trimitea in afara [...], ci si convingerea ca sintem datori tarii mai putin cu afirmatii personale, oricit de stralucite, cit cu o buna administratie. »***

Noica se mira ca un om atit de « dotat » pentru ale spiritului se lasa acaparat de servitutile concretului, ale materiei. Pentru un om capabil de a inventa si de a se inventa, tentatia « administrativului » insemna o tradare, o abdicare de la vocatie, o dovada de « slabiciune ». Pentru majoritatea membrilor grupului Criterion, a face « cultura mare » (cultura superioara, angajata sau libera) era o datorie patriotica si o « investitie » in viitorul tarii. Pentru Mircea Vulcanescu si pentru alti citiva din « tinara generatie », aceasta datorie era una concreta, directa, traita in prezentul tarii. Romania Mare, abia nascuta dupa pustiitorul razboi mondial (1914-1918), avea nevoie, ca sa propaseasca, de o buna patura de functionari publici superiori, in stare, prin competenta si strictete, sa faca lucrurile sa mearga bine.

De ce n-a urmat, asadar, Mircea Vulcanescu destinul celorlalti « criterionisti », de ce nu s-a realizat in « cultura superioara », cind avea toate datele s-o faca ? Nu doar Noica, ci si Eliade, Cioran, Ionescu, Botta s. a. au remarcat imensul potential creator al « fauritorului de proiecte ». Ce l-a impins deci pe stralucitul elev al lui Nae Ionescu sa renunte la constructia metafizica inchegata, la opera teoretica in genere, pentru a se inscrie, ca functionar, in « administrativ » ? Instinctul sau impulsul de a sluji ? Vulgarele nevoi materiale ? Sa fi simtit Mircea Vulcanescu datoria de a administra, una asemanatoare cu cea care-i impingea pe nobilii englezi sa plece, generatie dupa generatie, sa civilizeze India ? « Bunicul meu, spunea el, a fost agent fiscal la tara, tatal meu a ajuns secretar la Finante, eu am urcat pina la treapta de subsecretar de Stat. »****

Privind in urma, putem constata ca o astfel de « datorie » au simtit si alti colegi de generatie, mai putin cunoscuti decit creatorii de « cultura superioara ». N. Georgescu-Roegen, V. Radulescu-Pogoneanu, C. Enescu si-au urmat si ei instinctul de a sluji integrindu-se in administratia statului, mobilizindu-se pentru rezolvarea problemelor ei curente. Cu totii au elaborat proiecte, au cautat solutii la dificultatile de moment, au incercat sa schimbe relele obiceiuri ale unei functionarimi formate in pripa intr-o tara tinara, in care modernizarea si tranzitia nu reuseau sa elimine reflexele bizantine si balcanice. Proiectele si constructiile teoretice datorate lui Vulcanescu si companionilor lui intr-ale « administrativului » aveau un temei profund, realmente patriotic : acela ca viitorul, in care « cultura superioara » investeste si pe care il lumineaza, nu se poate cladi fara un prezent cumsecade, obtinut prin transformari de esenta.

Suficienta absolutismului comunist, dogmatismul sau doctrinar in « citirea » realitatii concrete ne-a obisnuit (si obligat) sa ne refugiem in cultura superioara, in cultura trecutului « revalorificata ». Dupa obsedantul deceniu al negationismului proletcultist insa, pina si regimul care l-a ucis pe Vulcanescu si i-a constrins la exil sau la tacere pe alti membri ai generatiei lui a inteles ca fara valorile (filtrate si cenzurate) impuse de epoca interbelica, cultura romaneasca - « specificul national », cum i se spunea - nu poate supravietui. Treptat, timid, producatorii de « cultura inalta » au reaparut astfel in spatiul vietii publice. Pentru regimul comunist, « revalorificarea trecutului » era si o supapa potrivita pentru surdele nemultumiri sociale. Comunistii nu au « revalorificat » insa decit partial, si nu au facut-o decit dupa ce contributiile economistilor, juristilor sau chiar sociologilor interbelici au capatat recunoastere in alte orizonturi simbolice. Un Mihail Manoilescu, un N. Georgescu-Roegen au fost reeditati sau editati, folosind aceeasi zgircita grila selectiva, dupa ce scrierile lor au fost propulsate in circuitul international al valorilor de admiratorii si continuatorii lor de aiurea. Inchistat in propria-i dogma economica, regimul comunist din Romania nu avea nevoie de solutii administrative, de proiecte economice si sociale originale.

Scrierile din domeniu ale lui Mircea Vulcanescu i-au impartasit destinul tragic. Textele sale economice nu au fost reeditate inainte de 1989. De altfel, autorul lor nu le-a « rotunjit » niciodata intr-o carte. Articolele si brosurile economice pe care le-a publicat, manuscrisele sale pe teme economico-sociale ar fi ramas, probabil, in colbul arhivelor sau s-ar fi pierdut, daca efortul admirabil al lui Marin Diaconu nu s-ar fi finalizat prin repunerea lor in circulatie. Pina la aceste « reluari » recente a predominat impresia de ne-terminare, de imprastiere sterila a gindirii vulcanesciene, care i-a insotit si contributia metafizica, « opera » culturala in ansamblu. Asa cum aceasta impresie s-a risipit in ceea ce-l priveste pe filosoful si eticianul Vulcanescu prin publicarea in totalitate (prin grija aceluiasi Marin Diaconu) a lucrarilor de specialitate, ea va disparea si in cazul economistului, al teoreticianului posibilitatilor de relansare economica a Romaniei in tranzitia ei interbelica. Functionarul de stat serios si aplicat, inaltul administrator care a fost Mircea Vulcanescu a reusit si in aceasta «intreprindere» in care experienta, dar si cunoasterea critica a doctrinelor economice ale epocii si-au spus cuvintul.

«Spre un nou medievalism economic» dezvaluie un profesor in economie extrem de coerent, informat si re-activ la conjuncturile traversate de Romania intr-o lume in schimbare. Primul razboi mondial ii permisese Vechiului Regat sa reuneasca toate provinciile romanesti intr-un stat national, suveran si unitar. Faurirea Romaniei Mari nu a fost insa deloc usoara. La suferintele provocate de razboi se adaugau problemele spinoase ale armonizarii unor spatii in care etnicitatea si spiritualitatea comune nu excludeau forme de organizare diferite, comportamente nuantate, atitudini si finalitati distincte. Pe scurt, pe umerii unei tari abia conectate la Europa - caci Romania Mica era inca un «stat tinar» -, Marea Unire din 1918 a pus si un alt proces tranzitoriu : un galop vizind standardizarea sociala si economica, regruparea claselor si categoriilor, uniformizarea juridica si, nu in cele din urma, reconstructia psiho-sociologica. Dificultatile interne inerente aveau parte de un context extern complicat de schimbarea centrelor civilizationale, de reorientarea fluxurilor economice europene si mondiale, de crizele postbelice, culminind cu Marea Criza Economica Mondiala (1929-1933), si de amenintarile din imediata apropiere. Intr-o perioada atit de tulbure, noua Romanie trebuia sa actioneze rapid pentru a rezista presiunilor de tot felul. Independenta deplina presupunea, in situatia geopolitica data, realizarea unei minime autarhii economice, o dezvoltare industrial-agrara care sa puna tara la adapost de zdruncinarile datorate rasturnarilor de aliante politice, schimbarilor de regim din metropolele continentale si mondiale. Cu alte cuvinte, Romania avea nevoie de solutii si strategii de aplicare a lor in plan social si economic. Iar asumarea solutiilor si strategiilor presupunea o anume solidaritate a elitelor, caci numai o vointa politica unitara permitea « saltul » asigurator in fata unui viitor imediat plin de amenintari.

Citind textele economice ale lui Mircea Vulcanescu, esti izbit de uluitoarea lor actualitate. Daca face abstractie de datele concrete ale momentului, lectorul cel mai obiectiv si-ar putea spune ca, in privinta Romaniei, aproape nimic nou nu este sub soare. Dupa deceniile de paranteza istorica ale comunismului, tara se afla iar in tranzitie : comportamentele si reactiile economice, pervertite sub totalitarism, sint inca departe de cele ale lumii occidentale, manifestarile clasei politice sint in continuare egoiste si balcanice, iar nevoia de « o buna patura de functionari superiori » este la fel de actuala ca in perioada interbelica. Chiar si contextul, desi aparent schimbat prin aderarea la UE si la NATO, dar si in urma procesului de globalizare, se poate vadi, in ultima instanta, amenintator pentru stabilitatea unei tari ce nu si-a gasit totusi, se pare, nici deplina identitate si nici autosuficienta economica. In situatii asemanatoare se recomanda, indeobste, solutii asemanatoare. Cele ale economistului Mircea Vulcanescu sint rezultatul unei reflectii profunde si obiective, lipsita de tulburarea cauzata de angajari ideologice sau parti-pris-uri politice. Economistii si strategii economici ar trebui, din aceasta perspectiva, sa se aplece asupra lor, renuntind la a mai prelua de-a gata asa-zise modele universal valabile. In Romania, finalizarea tranzitiei nu este doar o chestiune materiala, limitata la atragerea unor fonduri investitionale si utilizarea lor judicioasa, ci si o problema de schimbare a psihologiei sociale, de reconstructie a ceea ce obisnuim sa numim forma mentis.
Dupa Mircea Vulcanescu, orientarea spre « un nou medievalism economic », adica intoarcerea la o economie in care oferta si cererea sa nu mai functioneze asincronic, provocind crizele ciclice legate de creditare, acoperire monetara, supraproductie - cu efecte sociale previzibile -, tine de o evolutie in « serie lunga », seculara a fenomenului economic, pe care globalizarea - presimtita inca de atunci - o amorseaza. Marea Criza Economica interbelica, de o amploare similara cu aceea pe care o cunoaste acum economia mondiala, a modificat radical datele procesului capitalist de extindere. Limitarea pietelor, dezvoltarea industriilor autohtone din tarile inca subdezvoltate si cresterea potentialului agrar al tarilor « de top », insotite de accentuarea problemelor demografice, au impus nu numai noi strategii manageriale, ci si eforturi pentru a obtine o planificare si previziuni cit mai riguroase. Aceste eforturi trec inevitabil prin reducerea spatiului de manevra al posesorilor de capital si printr-un dirijism etatist atent calculat. Vulcanescu pare sa fie adeptul unor formule de interventionism economic de tip marxist sau keynesian, dar, in fapt, el incearca sa realizeze calea spre echilibru a procesului prin armonizarea « seriilor scurte », sezoniere si conjuncturale, cu « seria lunga », seculara. Solutiile propuse de el Romaniei in situatia de atunci sint exemplare si, mutatis mutandis, inca valabile.

Pentru Romania, diagnoza vulcanesciana este, practic, exacta. Potentialul agrar al tarii s-a prabusit, iar industria petrolului si gazelor este aproape de epuizare. Tara, odinioara « eminamente agricola », importa produse alimentare, isi vinde pe redevente minime resursele energetice, are o industrie invechita (un « morman de fiare vechi ») si prost conceputa. Iar coruptia si lipsa acelei « paturi de buni functionari » face restul. Daca nu ar avea conotatii tragice, un articol precum cel intitulat « Carteluri, politica liberala si dictatura economica » ar putea fi luat drept o ironie la ceea ce se intimpla acum in Romania. « Mostenitori ai tranzitiei lui Vintila Bratianu - scrie, de exemplu, Mircea Vulcanescu -, liberalii nu uita ca scopul esential al stapinirii politice este dobindirea de avantagii economice cu ajutorul organizatiei de stat. » Nu mai vorbesc de drama satului romanesc, descrisa cu o uimitoare precizie, si de solutiile viabile propuse pentru propasirea lui prin blocarea procesului de pulverizare a proprietatii si urbanizare. Extrem de interesante sint si proiectele legate de industrializare la nivelul resurselor tarii si de reorientarea fluxurilor ei de schimb prin politici de vecinatate adecvate. Actualitatea scrierilor economice ale lui Mircea Vulcanescu este evidenta. Iar pe masura ce citesti, cauza pentru care el a renuntat in mare parte la angajarea in « cultura superioara » devine tot mai limpede.

Trebuie, in final, remarcat si densul efort metodologic al cercetatorului: veritabil om de stiinta, Mircea Vulcanescu nu opereaza decit cu metode de cercetare sigure, cu indici si indicatori susceptibili de confirmare intersubiectiva. Textele lui, impecabile prin logica, soliditatea argumentatiei, fermitatea concluziilor, sint adevarate modele de cercetare, la care orice specialist in domeniu ar trebui sa se raporteze. Mircea Vulcanescu si colegii lui din «administrativ», proveniti, alaturi de el, din «tinara generatie», pot fi socotiti in planul stiintei economice la fel de valorosi si originali precum partenerii lor din epoca, realizati in aparent mai spectaculoasa «cultura superioara». Restituirea operei economice a lui Mircea Vulcanescu este inca un pas spre recuperarea valorilor de care, uneori impotriva vointei ei, Romania s-a pagubit.

* Vezi Mircea Vulcanescu - «Tinara generatie». Crize vechi in haine noi, Editura Compania, Bucuresti, 2004.
** C. Noica - «Amintiri despre Mircea Vulcanescu», in Mircea Vulcanescu. Pentru o noua spiritualitate filosofica, Editura Eminescu, Bucuresti, 1992, p. 5.
*** C. Noica - op. cit., p. 7.
**** Idem.

Toma Roman