Mihail Manoilescu, inginerul cu o vocatie enciclopedica, un reper profesional si etic in istoria contemporana a Romaniei (1891 - 1950)
Data: 16-31 decembrie 2020
AGIR și ASTR au avut și au o serie de obiective fundamentale legate predominant de viitor, însă - cum bine se știe - drumul spre ziua de mâine trece obligatoriu nu numai prin prezent, ci și prin trecut. Nu venim de nicăieri și nu ne îndreptăm spre oriunde. Prezentul și, deopotrivă, viitorul își au rădăcinile adânci într-o istorie milenară. Pare o formulă banală, însă - din păcate - acest adevăr elementar este, deseori, eludat din cele mai diverse motive - toate, de fapt, indezirabile. Aceste considerații se impun în orice evocare istorică, inclusiv în ceea ce privește personalitatea căreia îi dedic gândurile de față.
Elemente de ordin biografic sunt, îndeobște, cunoscute, iar în cazul celor care vor să se documenteze le stau la dispoziție datele care pot fi obținute prin Internet cu un simplu click. Chiar și așa, o simplă rememorare se impune de la sine, atunci când ne referim la o personalitate de anvergura celui pe care îl omagiem în acest număr din Univers ingineresc.
Primii pași în viață, sub semnul unui destin de excepție
Mihail Manoilescu, al șaselea copil al soților Constantin și Natalia Manoilescu, s-a născut în ziua de 9/21 decembrie 1891 la Tecuci. În anul următor, 1892, părinții - amândoi institutori - s-au mutat la Iaşi. În acest oraş, Mihail Manoilescu a urmat școala primară și cursurile secundare la Liceul Național.
În 1899, la 22 iulie, Constantin Manoilescu a murit înecat în Prut, în faţa soţiei şi a celor 5 copii cu care ieşise duminică la iarbă verde. Tragedia îl va marca, pe viaţă, pe Mihail Manoilescu, atunci în vârstă de 8 ani.
În 1910, câștigă concursul național al Gazetei Matematice. La festivitatea de premiere, a citit o poezie de dragoste adolescentină, împănată cu nu mai puțin de 123 de termeni matematici, „întâmplare" care a făcut vâlvă. Poezia a fost publicată în Suplimentul Gazetei matematice din mai 1910 și reprodusă în diverse lucrări de istorie a matematicii din România. O voi reda integral spre finalul articolului.
În ciuda dorinței sale de a deveni avocat, presiunea familiei și faptul că absolvise secția reală a liceului l-au determinat să urmeze Școala Națională de Poduri și Șosele din București, unde a fost admis primul și pe care a absolvit-o ca șef de promoție.
Apoi, a fost angajat „inginer ordinar" în Ministerul Lucrărilor Publice și detașat la Direcția Munițiilor, unde a lucrat sub conducerea viitorului secretar de stat Tancred Constantinescu. Aici a făcut parte din echipa care a proiectat și a supravegheat, la Atelierul pentru montarea artileriei grele al uzinei Wolf (mutată la Atelierele CFR Nicolina-Iași), transformarea obuzierului Krupp calibru 210 mm, model 1891, într-o piesă de artilerie de câmp. Practic, din obuzierul original s-a păstrat doar țeava, afetul și mecanismele aferente fiind creații ale inginerilor români, unele unice la acea vreme. Calculul de rezistență a afetului a fost făcut de tânărul inginer Manoilescu. Această piesă de artilerie a intrat în istoria Armatei Române sub numele de „obuzierul de 210 mm Iași".
În 1919, la numai 27 de ani, la solicitarea secretarului general din Ministerul Industriilor, a fost numit subdirector al Direcției Refacerii Industriale. În acel an, a publicat prima sa lucrare de economie politică: Problema despăgubirilor de război, în special a celor cuvenite industriei.
În 1920, a fost promovat director general al Industriei. În această calitate, a organizat primul Congres Național al Industriilor, menit să contribuie la mai buna cunoaștere reciprocă a întreprinzătorilor români, maghiari, germani și evrei, din toate regiunile României reîntregite.
Cum se ştie, în 1921, la 21 septembrie, s-a deschis, în Parcul Carol, Expoziția și Târgul de Mostre ale Industriei Românești, manifestare al cărei organizator și comisar general a fost Mihail Manoilescu. În siajul unor asemenea preocupări majore, a creat Oficiul de Stat al Ministerului Industriei și Comerțului și a editat Buletinul industriei, în care a fost publicată prima statistică privind această ramură a economiei româneşti.
Implicarea în politică, un imperativ al timpului
Experiența dobândită de timpuriu, în vremuri de restriște, dar și de glorie, l-a determinat pe Mihail Manoilescu să aspire la un rol important în viața politică. A înțeles, mai bine decât mulți contemporani ai săi, că România Mare avea nevoie de reforme, de legi, de programe competent elaborate, care să fructifice oportunitățile oferite de reîntregirea țării și să facă față cu succes noilor șocuri externe. Acestea au fost motivele principale care l-au determinat să candideze, în 1922, pentru un mandat de deputat, dar n-a reușit să intre, atunci, în Parlament, însă a ocupat funcții în administrație și în anii următori a lucrat la elaborarea unui pachet de legi menite să redreseze situația financiară a țării.
În continuare, s-a implicat tot mai profund în politică, inclusiv în manevrele prin care Carol al II-lea a fost readus în țară și proclamat drept Rege. În prima perioadă a „noului regim" - așa cum se spunea în epocă - a ocupat posturile de ministru al Lucrărilor Publice, ministru al Comunicațiilor și ministru al Afacerilor Străine, în guvernele conduse de Averescu, Maniu, Iorga, Mironescu și Gigurtu.
S-a deplasat deseori în străinătate în scopuri politice şi a participat la congrese și reuniuni cu caracter economic și tehnico-științific. Încă din liceu își descoperise aptitudinile pentru oratorie, aptitudini pe care avea să le dezvolte în activitatea didactică și politică, în conferințe publice și în percutante intervenții parlamentare. Remarcabilul său talent s-a reflectat și în discursurile rostite peste hotare în limbile franceză, germană și italiană.
Vorbea, de regulă, „la liber", ceea ce sporea considerabil impactul asupra unui public divers, dar, de cele mai multe ori, avizat.
Mihail Manoilescu a înțeles politica într-un mod pe care mulți contemporani l-au apreciat drept idealist și cavaleresc, total opus practicii dominante în domeniu. De fiecare dată când a avut de ales între respectarea unui principiu superior și omenescul instinct de conservare, el nu a ezitat să se conformeze celui dintâi. Bunăoară, la 14 iulie 1931, a fost numit guvernator al Băncii Naţionale. A ocupat acest post numai 4 luni, deoarece a intrat în conflict cu Regele Carol al II, prin refuzul de a aproba acordarea, în plină criză economică, a unui ajutor de stat de 2 miliarde de lei către Banca Marmorosch Blank, aflată în faliment, în afacerile căreia Suveranul avea interese personale. Ruptura cu Palatul l-a scos pentru aproape un deceniu din rândul ministeriabililor, dar nu s-a retras din politică, reuşind să fie ales și reales senator din partea colegiului Camerelor de Comerţ, de-a lungul întregii perioade 1932 - 1937.
Sigur, Mihail Manoilescu a fost o personalitate complexă, controversată, inclusiv în privința unor opțiuni doctrinar-ideologice de extremă dreapta, însă, pe fond, în practică, a promovat o viziune echilibrată. Vitregia vremurilor l-a pus, în vara anului 1940, într-o situație-limită. În calitate de ministru al Afacerilor Străine a fost forţat, de deciziile Consiliului de Coroană şi de Carol al II-lea, să semneze actul prin care Hitler și Mussolini impuneau României să cedeze Ungariei Ardealul de Nord. Este vorba despre odiosul Dictat de la Viena din 30 august 1940. Înainte de a-şi pune semnătura pe acel act, Mihail Manoilescu a leșinat. În memoriile sale, republicate recent, a prezentat, pe larg, preliminariile și modul în care a fost acceptat Dictatul de la Viena. Tema este complicată, dureroasă, vastă, dar se impunea să fie măcar enunțată în acest articol comemorativ.
În ceea ce privește comportamentul politic al lui Mihail Manoilescu, un exemplu concludent şi, totodată, tragic, este cel al refuzului său de a emigra după 23 august 1944. Odată cu schimbările radicale de regim era evident pentru oricine că pentru consecventul om politic de dreapta, care a fost Mihail Manoilescu, nu urmau deloc zile bune. A fost arestat la 12 octombrie 1944 și deținut la Prefectura Poliției de pe Calea Victoriei din București, până la finele anului 1945. După eliberare, a revenit la preocupările sale inginerești și a lucrat la un proiect original care viza folosirea industrială a energiei geotermice (cu decenii înainte ca acest domeniu să devină o preocupare la nivel mondial). Acest procedeu a fost brevetat în Elveția în 1947, sub numele fiului său.
După alegerile din 1946, Gh. Gheorghiu-Dej, personal, i s-a adresat cu rugămintea de a expertiza toate proiectele cu profil economico-financiar propuse în prima sesiune a noului Legislativ. Ca urmare, între 19 decembrie 1946 şi 27 martie 1947, Manoilescu îi remite liderului comunist 19 „note", unele de mare întindere, conţinând observaţii şi propuneri de ameliorare a unor proiecte de acte normative, acoperind o plajă largă de probleme, de la măsurile de politică monetară până la regimul cooperativelor şi de la înfiinţarea oficiilor industriale până la planul de electrificare a ţării.
În acea perioadă, a scris, în limba franceză, Etica Politică, care - la momentul redactării - era, la noi, cea mai cuprinzătoare scriere dedicată acestei teme. Lucrarea a fost tradusă de soţia sa şi publicată abia în anul 2010. Tot în anii evocaţi, şi-a redactat memoriile.
Supliciile creatorului unei opere de dimensiuni enciclopedice
La 19 decembrie 1948, a fost arestat din nou, purtat prin mai multe închisori; a ajuns, în cele din urmă, la penitenciarul special de la Sighet destinat exterminării elitei românești, unde a decedat în noaptea 30/31 decembrie 1950.
La scurt timp după stingerea din viaţă a lui Mihail Manoilescu, în închisoarea de la Sighet, văduva sa (căreia moartea soţului avea să îi fie anunţată 8 ani mai târziu) a fost vizitată de o persoană care i-a cerut din „partea acestuia" dosarul proiectului privind valorificarea energiei geotermale, pentru ca el să îşi poată continua munca „acolo unde se află". La care doamna Manoilescu, evident fericită că soţul ei trăieşte şi are posibilitatea să lucreze din nou, s-a grăbit să îi satisfacă cererea, dar nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu acest proiect original care constituia, la acea dată, o prioritate tehnică mondială.
„Actul de deces" avea să fie întocmit abia la 20 iulie 1957, cu diagnosticul „insuficienţă circulatorie datorită miocarditei cronice". În acest certificat, defunctul figurează „fără ocupaţie", iar la rubrica „ultima şcoală şi clasă absolvită" e trasă o linie, ca în cazul analfabeţilor.
În anul 1951, deşi decedase, i s-a întocmit dosar penal pentru activitatea din anii 1930 ai secolului trecut şi a fost deferit unei instanţe civile. La 16 aprilie 1952, a fost judecat în „lipsă" şi condamnat la 15 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Abia la 26 aprilie 1958, Direcţia Generală a Penitenciarelor a comunicat familiei, în sfârşit, că deţinutul Manoilescu decedase cu 7 ani în urmă.
În primele rânduri ale comunităților inginerești și economice din România
În august 1929, a apărut, la Paris, cartea La théorie du protectionisme et de l echange international, care, în anii următori, a fost tradusă în limbile portugheză, italiană, engleză și germană, bucurându-se de un ecou remarcabil pe plan mondial.
În luna mai 1931, Consiliul Politehnicii bucureștene l-a chemat, în unanimitate, să ocupe catedra de Economie politică - Organizare și Raționalizare, unde va funcționa până în 1944, când va fi epurat din învățământ și arestat. Tot atunci a fost eliminat din Colegiul Inginerilor, pe care îl înființase el însuși.
Deosebit de important este faptul că Mihail Manoilescu a fost, în România, creatorul primelor posturi de inginer economist, într-atât de adânc era de convins de foloasele reciproce pe care le poate aduce înfrățirea celor două domenii.
A scris numeroase lucrări despre doctrina cooperatistă și altele cu teme economice.
În 1941, s-a retras din activitatea politică și s-a consacrat, integral, învățământului economic din Politehnică și unor cercetări sociologice care vor conduce la elaborarea volumului Rostul și destinul burgheziei românești.
În februarie 1935, a fost ales, în unanimitate, președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR). În octombrie 1936 a prezidat Congresul AGIR de la Iași și, în continuare, a condus o excursie a inginerilor în Polonia. Delegația a vizitat Lwów-ul (astăzi în Ucraina), Cracovia, Varșovia, Gdynia și orașul liber Danzig (astăzi Gdańsk, în Polonia).
Față de colegii de la Școala de Poduri și Șosele, Manoilescu nutrea o statornică prietenie. Generalizând experiența acestei relații privilegiate, afirma adesea că, într-o viață în care a avut parte de nenumărate decepții, numai inginerii nu l-au dezamăgit niciodată. AGIR, pe care a condus-o vreme îndelungată și al cărei sediu s-a construit cu sprijinul său, era pentru el un al doilea cămin. De asemenea, în însemnările fiicei sale, Elena Manoilescu s-a exprimat astfel: „Deși ingineria nu l-a putut cuprinde întreg, el totuși ținea mult la inginerie. Orice nedreptate i se făcea unuia din breasla lui, el sărea imediat să-l apere". Într-un articol publicat în anul 1936, dădea glas, pe un ton aproape patetic, admirației pentru slujitorii profesiunii, pe care, de fapt, numai o anumită conjunctură biografică l-a determinat să o aleagă.
„...Căci orice inginer adevărat, înainte de a însemna o anumită competință, înseamnă un anumit caracter. Inginerul este atât un buchet de măestrii și de iscusințe technice, cât este un mănunchi de virtuți. Dorul de a construi pentru a construi; satisfacția interioară a victoriei câștigate asupra materiei; răbdarea și tăcerea în fața adversităților forțelor naturale și a scăderilor omenești și, mai ales, acea minunată identificare și confundare a omului cu opera sa, care îl face să dea, anonim și liniștit, sufletul său întreg zămislirii din beton și fier, ieșită din spiritul lui, iată ce este inginerul.
Nu există nicio artă omenească în care omul să atingă culmile de obiectivizare și de «anonimizare» pe care le atinge inginerul. Și de aceea nu există nicio ramură de acțiune omenească care să aibă un rol mai educativ asupra spiritului românesc. Ingineria, cu virtuțile aspre pe care le pretinde de la slujitorii ei, este, parcă, făcută să combată toate scăderile și inferioritățile românului.
Ea pune precizie în locul exprimării vagi și neconsistente; ea pune răspundere în locul lașității individuale sau colective; ea pune durabilitate în locul improvizației; ea pune metodă în locul diletantismului; și ea pune, în sfârșit, spirit de colaborare și renunțare în locul individualismului pretențios și egocentric.
Iată de ce o anumită educație inginerească și o anumită «cură de inginerie» ar fi necesară pentru toți acei cari vor să scape din strânsoarea păcatelor ancestrale ale sufletului românesc."
Poezia tinereții eterne
O mare pasiune de tinerețe, la care avea să revină în ultimii ani ai vieții, a constituit-o poezia; recita expresiv miile de versuri pe care le știa pe de rost. Recita din mari poeți români de dinaintea Primului Război Mondial, din versurile poeților francezi și germani din aceeași perioadă. În tinerețe compusese și el însuși poezii, astăzi pierdute.
Cum am mai precizat, paradoxal, singura producție poetică păstrată din perioada respectivă a fost reținută de... istoria matematicii românești. Este vorba despre acel poem în 124 de versuri pe care Manoilescu l-a recitat la ceremonia de acordare a premiilor Gazetei Matematice din primăvara anului 1910. Decernându-i-se premiul I pe țară, a fost invitat să ia cuvântul și, spre uimirea asistenței, a declamat poezia în cuprinsul căreia sentimentele unui tânăr îndrăgostit erau exprimate exclusiv prin intermediul unor noțiuni de matematică de liceu („Când treci dreaptă și subțire, parcă-ai fi o integrală, /Cum să nu te-admire-un tînăr de clasa VIII-a reală?" etc).
Preluare din cartea „Varia Mathematica", scrisă de George Șt. Andonie (Editura Tineretului, colecția „Lyceum", 1969, pag. 176 - 181):
„Realism și poezie
O noapte de mai cu lună în grădină la Copou,
Pe o bancă eroina, în fund nobilul erou,
Ea o gingașă elevă, el un tînăr realist,
Ea stă tristă, gînditoare, el emoționat și trist.
Dar deodată se transformă, fața i se luminează,
Se inspiră-și ia avîntul și spre dînsa-naintează.
„Tremurînd ca la tabelă cînd mi-am încercat norocul
Și concursului «Gazetei» am vrut ca să-i înfrunt focul,
Alb... ca și lucrarea scrisă ce atunci am prezentat-o
Astfel mi-am luat curajul să-ți vorbesc ție-adorato!
Cînd treci zveltă și subțire parcă-i fi o integrală,
Cum să nu te-adore-un tînăr de clasa VIII-a reală?
Ca un zero supra zero stau în nedeterminare
Sufletul mi-l chinuieşte o problemă-ngrozitoare:
Te-am văzut trecînd pe stradă, m-ai cucerit dintr-odată.
Și tu m-ai văzut pe mine? reciproca-adevărat-i?
Nu cerca ca prin tangentă să-mi ocolești întrebarea,
Dă-mi sentinţa mai degrabă, mă cuprinde nerăbdarea,
Căci de mi-ai întinde arcul inimii mai mult de π,
Ai trece peste limită și, vai, va putea plesni!
Calculînd cu logaritmi unghiul sufletului tău
L-am găsit destul de mare ca să-ncap în el și eu.
Nu cer prea mult de la tine, nu am nici un gînd demonic
Numai ca doi buni prieteni să fim în raport armonic.
Totu-n mine convergează către-un scop suprem: iubirea
Și din ea îmi derivează chinul și nenorocirea.
Căci dorința-i infinită, dar puterea totdeauna
Mărginită ca un sinus între minus și plus una.
Și iubirea n-are maxim, crește făr-a se opri,
Derivata-i pozitivă oricînd și oricum ar fi.
Fericirea mea-i o fracție cu numărătorul zero
Numai de tine depinde s-o modifici, scumpă Hero!
Căci, dac-ai muta pe zero și l-ai pune numitor
Ea s-ar face infinită, eu fericit muritor.
Cînd ceva nu-ți place ție mă supără și pe mine;
De ești veselă sunt vesel: eu sunt funcție de tine
Îmi descompun sufletu-n serii, să-l poți mai bine-aprecia
Ș-apoi ca binomul lui Newton, să-mi dezvelești inima ta
Ecuație nedezlegată e sufletu-ntreg al tău
Și cine încearcă s-o rezolve complică problema mai rău.
Dar n-ai să elimini din mine nici prin metoda lui Cauchy
Credința că, la urma urmei, tot voi putea-o rezolvi!
Admite-mă lângă tine pentru studierea temei
Să găsesc soluțiunea care convine problemei.
Stînd departe față-n față, vom fi tot indiferenți,
Nu astfel se manifestă simțirea între studenți,
Căci totdeauna iubirea, care-i limita speranței,
E invers proporțională chiar cu pătratul distanței
De rămîi tot radicală și îmi neglijezi iubirea
Ca pe-a opta zecimală, mi se schimbă toată firea,
Și cuprins de indignare văd înaintea mea roș.
Gînduri negre dau năvală ca soluțiile-n coș,
Și imagini defilează ca pe-un eteric covor,
Ca șirul de derivate din formula lui Taylor.
Dar de mi-ai primi iubirea, aș sări ca într-un vis,
Ca o funcție discontinuă din infern în paradis!
Matematica, și «Gazeta», aceste duioase-amoruri,
Le-aș sacrifica pe toate; noi aspirații, noi doruri,
Dintr-o lume transcedentă pîn-acum pentru mine,
M-ar cuprinde, m-ar preface, de-aș sta alături de tine!
N-aș mai aștepta de-acuma acel cincisprezece-al lunii
Care aduce «Gazeta» focarul ambițiunii
Oricărui zis «matematic» realist ce se respectă,
Căci numai tu ai secretul, de fericire complectă!
Singura problemă care m-ar interesa pe mine
Ar fi cum să-mi schimb ființa ca să pot fi demn de tine.
Tot ce-ai spune pentru mine axiomă-ar rămânea,
Ți-aș ceda de bună voie autonomia mea!
Și dacă, precum ți-am promis, n-oi fi rob voinței tale,
S-ajung să calculez pe e c-un milion de zecimale,
Să sufăr pînă-n clipa cînd s-or tăia două paralele,
Iară distanța dintre noi să fie fixă ca-ntre ele.
Să stau așteptând iubire pînă cînd s-o rezolva
Mult celebra chestiune, teorema lui Fermat.
Să-nghit Geometrografia propusă de Ionescu
Și să fiu zvîrlit în lună ca ghiuleaua lui Lalescu,
M-apuce epi-elipsia și orice altă hiperboală,
Să crească în progresiune cu-o rație fenomenală
Să s-anuleze în mine și iubirea, și speranța
Sau să măsor de la minus la plus infinit distanța!
Să mă consume văpaia focarelor ce-ai sub gene
Și să fiu trecut prin ciurul grecului Eratostene!
Dar dac-o fi între noi să rămînă-ntr-una armonie,
Să ne iubim pîn-va scoate Ioachimescu-o Geometrie.
Și dacă tot refractară, nereductibilă ești,
Nu mai mă privi pe mine, ca «Natura» s-o privești,
Căci precum inversiunea schimbă radical figura,
Tot așa sufletul nostru ni-l modifică «Natura».
Iar dacă privesc în lume și atent mintea-mi deschid,
Văd oriunde ne-ntrecuta științ-a lui Euclid.
Noaptea ce ne-nvăluiește e-o ecuație imensă,
Cît necunoscut cuprinde obscuritatea intensă!
Cerul este-o emisferă cu multiple puncte date,
Zise stele ce se mișcă în cercuri determinate.
Ele fac figuri de aur neșterse încă de vreme
Ce-nainte de-a fi lumea au servit în teoreme.
Dumnezeu le desenase pe cer neavînd hîrtie,
Cînd pentru-a crea Universul, învăța-ntîi Geometrie,
Luna, sau suplinitoarea Soarelui, cînd e în lipsă
E suprafața închisă într-un cerc și o elipsă.
Oamenii pierduți în noapte: puncte mobile-agitate;
Rîul: o sinusoidă lucind în pete-argintate,
Iar misterioasa umbră-a sălciilor de pe mal
E proiecția pe apă făcută ortogonal.
Cocostârcul ce măsoară balta cu-așa nobil pas,
Cu picioarele și ciocul formează cîte-un compas,
Puntea: este-o teoremă, o cunosc bine școlarii,
A făcut-o Pitagora și n-o pot trece măgarii,
În translații și rotații duce mai departe vîntul
Frunzele care în goană-ating tangențial pămîntul
Și din atmosfera rece liniștit se lasă-n șoapte
Pe un arc de parabolă încet păsările de noapte.
Și tu nu simți cum natura cu-o putere infinită
Ne atrage, ne îndeamnă să fim funcție-mplicită?
Și cînd de voci mai profane ții seamă la orice pas
A fortiori rezultă s-asculți al naturii glas!"
Tînărul tăcu și-n calmul atmosferei, monoton,
Se-auziau doar două inimi ce băteau în unison.
„Cum mai simți tu poezia și cît de frumos vorbești,
Cînd te-ascult, mă simt răpită către sferele cerești".
Ea pronunțase sentința; el, pătruns, emoționat,
Zăpăcit de fericire, o privește transportat.
În sfîrșit mi-am ajuns scopul, te-am văzut înduioșată!
Pauză - o sărutare - teorema-i demonstrată!
Am subliniat toți termenii matematici întîlniți în poezie. Dacă, desigur, nu se va reține toată poezia, merită să fie reținute cele 4 versuri de-o aleasă inspirație:
«Fericirea mea-i o fracție cu numărătorul zero
Numai de tine depinde s-o modifici, scumpă Hero!
Căci, dac-ai muta pe zero și l-ai pune numitor
Ea s-ar face infinită, eu fericit muritor.»
Într-adevăr, o fracție cu numărătorul zero se prezintă sub forma , unde a are orice valoare diferită de zero. Valoarea acestei fracții este, precum se știe, zero
,
Dacă însă avem o fracție de forma , unde numitorul x tinde către zero, se știe din matematica de liceu
, unde semnul
înseamnă infinit.
Așadar, se realizează ceea ce dorește poetul: fericirea infinită.
Sînt și alte versuri frumoase pentru un matematician:
«Ca un zero supra zero stau în nedeterminare
Sufletul mi-l chinuieşte o problemă-ngrozitoare:»
Într-adevăr, forma este o formă nedeterminată în matematici. Și așa stă tînărul în fața iubirii ce se deschide într-o formă nedeterminată, căreia, în final, trebuie să-i afle adevărata valoare.
Să observăm, în plus, că descrierea naturii din partea finală a poeziei, de acolo de unde începe cu versurile:
«Iar dacă privesc în lume și atent mintea-mi deschid,
Văd oriunde ne-trecuta științ-a lui Euclid»,
are rezonanțe din Scrisorile lui Eminescu (I - V)."
Posteritatea are ultimul cuvânt
Cum s-a văzut, viața, activitatea, opera lui Mihail Manoilescu sunt, de-a dreptul, fascinante. După semnarea Dictatului de la Viena, în memoriile sale, Manoilescu scria: „Fiecare om trebuie să-și urmeze destinul la care este chemat. Și eu verificasem, doar până atunci, că destinul meu este ca în viața publică să nu am nicio bucurie, dar să mă încarc cu toate răspunderile. Îmi fac, însă, totdeauna datoria".
Istoria i-a dat, de cele mai multe ori, dreptate, dar unele acte ale sale se cer mai bine aprofundate sub numeroase aspecte. Ceea ce apare, însă, cert, dincolo de orice dispute, este adevărul potrivit căruia inginerul Mihail Manoilescu a meritat și merită respectul generației din care a făcut parte și al generațiilor care l-au urmat și îl vor urma.
După 1989, s-au publicat (republicat) lucrările lui Mihail Manoilescu, s-au organizat conferințe despre opera lui. De asemenea, s-a acordat numele său unor școli, amfiteatre, săli de curs din universități, s-a dezvelit o placă comemorativă, se acordă burse și se desfășoară concursuri studențești.
În anul 1999, între 29 - 31 octombrie, sub dublul patronaj al Băncii Naționale a României și al Ambasadei Braziliei, s-au desfășurat lucrările unei conferințe internaționale dedicate operei lui Mihail Manoilescu. Tot în acel an, la AGIR, în colaborare cu ambasadorul Braziliei, cu participarea ambasadorilor țărilor din America Latină, am organizat o întâlnire, în care s-a vorbit despre aplicarea principiilor economice ale lui Mihail Manoilescu la dezvoltarea economică și despre influența operelor lui Tristan Tzara, fondatorul mișcării dadaiste la dezvoltarea culturală la scară universală.
Avem, cu toții, îndreptățirea ca la marcarea vieţii şi operei lui Mihail Manoilescu să-i prețuim contribuțiile de seamă la progresul țării noastre în vremuri grele, să-l considerăm ca un reper în modul în care a înțeles să-și practice meseria, să lege organic ingineria de economie și politica de etică. Moștenirea sa este de mare preț pentru noi, cei de astăzi și cei care vor veni după noi.
Alte articole
![](https://www.agir.ro/pictures/thumb_mic_articol/157_a-fost-finalizata-analiza-stadiului-problematicii-riscului-seismic-al-cladirilor_1.jpg)
![](https://www.agir.ro/pictures/thumb_mic_articol/269_ce-a-lansat-aplicatia-mobila-re-open-eu_1.jpg)
![](https://www.agir.ro/pictures/thumb_mic_articol/816_upt-a-lansat-muzeul-digital-interactiv-al-stiintei-si-tehnologiei-informationale_1.jpg)