Eu si Rosia Montana

Despre mine putine lucruri se stiu, desi sunt ca o carte deschisa … Cat despre Rosia Montana … |n memoria mea, aceasta localitate exista doar ca un fundal reprezentat de simbolul "Muntii nostri aur poarta …"
N-am ajuns pana azi in Rosia Montana. |n schimb in ultimul timp am citit zeci de articole si am vazut atatea emisiuni la televizor despre aceasta problema!
Oare care este adevarul? Ce atitudine trebuie sa iau?
Odata, sub impresia unui articol, am sunat la redactia revistei, am cerut telefonul autorului care pleda pentru o anumita atitudine, m-am declarat solidar cu acesta si … cam atat.
As vrea sa ma implic mai mult, dar am nevoie de adevar, un adevar care sa fie pe intelesul celor ce decid … Asa am ajuns sa ma gandesc zile in sir la acest subiect …
Intuitia imi spune ca e o mare greseala sa radem de pe fata pamantului aceasta localitate. Dar cine sunt eu sa fiu ascultat?!
De aceea, am sa incerc o demonstratie prin inductie matematica. Ce spune aceasta metoda. Se demonstreaza o ipoteza pentru un caz particular si, daca se confirma, se generalizeaza pentru cazul n, oarecare. Presupunem adevarata ipoteza in aceasta situatie si se demonstreaza apoi pentru cazul n+1. Cam alambicata teorie, dar pentru o cauza nationala este valabila chiar si o metafora matematica.
|n demonstratia mea, cazul particular sunt eu, nascut in satul Vulturesti, ce reprezinta varful triunghiului isoscel format din localitatile Campulung Muscel, Pitesti, Vulturesti. Asadar, am crescut intr-o atmosfera de echilibru, intre doua orase, unul in munti, cu o traditie milenara, conservatoare si totusi deschisa spre alte lumi prin pasul Brasov si Ardeal, si alta de campie, cu deschidere spre Dunare, mare si … tot restul lumii.
Oamenii din Vulturesti erau, poate, cei mai saraci din zona, dar nimeni ca ei de mandri, si mai ales neinduplecati. |ntre Campulung si Pitesti a fost singurul sat necolectivizat de pe Valea Argesului! Fundalul istoric nu mi-a fost insa prielnic. Cote de tot felul, tata ramasese fara slujba, iar mama avea de crescut o droaie de copii. Bucuria de a trai era insa pentru mine mai puternica decat toate relele lumii. Iarna pregateam in taina cele mai frumoase colinde si impreuna cu sora-mea Tatiana si cu o vecina, Gabriela, le cantam prin tot satul.
Primavara adunam bureti de prun si laptisor de prin paduri, vara pescuiam prin valtorile raului Argesel sau umblam pe coclauri dupa fragi si zmeura, iar toamna parca nu mai avea sfarsit … Umpleam oale intregi cu alune, care ne ajungeau apoi un an intreg.
Dar cea mai mare bucurie a fost cand am gasit un roi de albine prin padurea fara de sfarsit a Mazganei. Sta ghem pe o creanga si asa l-am dus cativa kilometri, iar seara, acasa, toata lumea s-a strans sa-l vada.
Am citit o multime de carti despre albine, am facut tot felul de experimente sub privirea ingaduitoare a mamei si dupa un numar de ani aveam vreo douazeci de stupi, tinuti in cutii cam primitive, dar albinele erau de o vigoare si-o harnicie rar intalnite. |n mica mea stupina nu se pomenise de loca europeana, loca americana si alte boli nimicitoare care mai tarziu au decimat stupine intregi.
Cu trecerea anilor, pasiunea mea pentru albine, in loc sa scada, crestea. |i scriam tatei din orasul Rupea, urmam acolo liceul, si il rugam sa-si gaseasca timp sa se plimbe printre stupi, sa urmareasca zborul albinelor, sa le asculte zumzetul si sa se bucure pentru bucuria mea … Uneori, in zilele frumoase de primavara, mergeam la marginea orasului si ma cataram pe o stanca la poalele cetatii dacice din localitate. Era un miros imbatator de liliac inflorit, cat vedeai cu ochii, dealuri domoale, insa neimpadurite ca pe la noi.
Fizic, eram acolo pe stanca, soarele ma prajea, dar mintea imi haladuia cu albinele mele prin fanetele si padurile din Vulturesti …
Apoi tata s-a prapadit, mama era in mare stramtoare si m-a rugat sa vindem stupii, ca un ardelean i-a oferit un pret foarte bun.
Atunci am trait o criza; ratiunea imi spunea ca e bine sa-i vand, ca norocul unui pret asa bun nu-l intalnesc de doua ori in viata si multe altele de felul acesta … gandeam. Dar fara stupi, casa mi se parea pustie, toate padurile prin care haladuisem erau concentrate in miresmele din fiecare familie de albine … Si mama, taranca din Muscel, mi-a zis: Vad eu ca nu te trage inima sa-i dai, ne-om descurca altfel, nu-ti face griji pentru mine …
Mama stia ca mai important decat banul e sufletul omului. Poate de aceea, azi, cand nu mai e, apare in mintea mea hiperbolizata …
Si iarasi zic, fundalul istoric nu-mi era prielnic. |n unele imprejurari, credeam ca in Romania cel mai rau e sa fii roman! Ca pentru alte etnii mai existau supape … Si intr-o seara, cand discutam astfel de lucruri cu sora mamei, stabilita ca si mine la oras, imi zice: Am o nepoata din partea lui Titi, barbatu-meu, ca sa plece s-a convertit, a trecut la alta religie … si acum e foarte bine … s-a stabilit in Germania … Daca vrei, … te pun in legatura cu cine trebuie si intr-un an, doi, te aranjezi."
Iata un alt moment de criza. Nu sunt religios, din pacate nu m-am mai spovedit de cand eram copil … si cu toate astea numai de dragul unei prezumtive stari de mai bine, nu puteam sa tradez … Daca m-am nascut si am fost crescut in spiritul ortodox, asa am sa mor, imi spuneam … Apoi au mai trecut anii si s-a hotarat la nivel inalt ca in satul Vulturesti sa se faca o mare exploatare aurifera. Ca la varsarea paraului Mazgana in raul Argesel, cu sute de ani in urma, oamenii locului si mai ales zlatarii adunau aurul cu saitrocul. Probabil ca aurul era ascuns in toate dealurile impadurite traversate de acest parau … Se vor decoperta aceste dealuri, se va da de lucru oamenilor din zona si localitatea Vulturesti va inflori, spuneau oamenii zilei. Eram nespus de trist din aceasta cauza. S-a amenajat santierul la gura Mazganei … au aparut stive mari de steril carate insa in alte zari cu tiruri si camioane uriase. Nici azi nu sunt prea sigur daca s-a gasit aur acolo, … dar dupa 1989, santierul a mai durat putin si acum Vulturestii isi urmeaza drumul lor asezat, fara teama de a le fi rase dealurile, casele si cimitirele, in cautarea de aur. Cat despre mine, desi mica mea stupina a murit de mult, acolo in sat, in gradina casei, traiesc speranta ca intr-o zi am s-o refac.
Acesta a fost cazul meu particular si eu ma impotrivesc distrugerii unor zone in numele unei asa-zise dezvoltari economice.
Cazul general n il reprezinta toti aceia care au fost stramutati din insula Adakaleh, locuitorii din Banat sau din alte parti ale tarii, ridicati in toiul noptii si dusi in Baragan si mai ales exemplul Basarabiei. Ce poate fi mai tragic in istoria unui neam, decat ruperea din trupul tarii a unui teritoriu intreg, cu oamenii sai, buni si rai, deportati in Siberia, in stepele asiatice sau cine mai stie unde? Cei care au rezistat prigoanei, au fost ajutati de credinta in Dumnezeu si speranta ca vreodata s-or mai intoarce la casele lor. Tragedia acestor oameni stramutati era prea mare si-ar ocupa multe pagini pentru a fi descrisa. A fost prezentata cu forta emotionala fara egal de taranca Ana Nandris de langa Chisinau, in volumul "20 de ani in Siberia". Pentru mine, aceasta carte reprezinta o biblie a romanilor … Vi se pare afirmatia exagerata? Cititi cartea si apoi mai discutam.
Pentru situatia a "n+1" cazuri, voi particulariza iar exemplul, desi nu e chiar in litera metodei matematice.
D-na Fusa, taranca dintr-un sat de langa Cernauti, mama Sofiei Vicoveanca, a trebuit sa-si paraseasca gospodaria o data cu alte mii de familii la venirea rusilor, desi acestia propovaduiau raiul si bunastarea pe pamant, pentru toata lumea. De ce unii fugeau din calea lor, e alta poveste, cert e ca evenimentele ulterioare au justificat aceasta fuga. S-a retras femeia intr-un sat din judetul Suceava, Vicovul de Sus, unde si-a ingropat in cele mai ascunse unghere ale sufletului toate ofurile pentru ceea ce lasase in urma si ingropase de-adevaratelea in gradina casei - carpete, stergare, plapumi …
Si cand peste ani, fiica ei, o celebritate a Romaniei, a vizitat satul mamei sale, i-a adus de acolo doar o crenguta de scorus, casa fiind la acea data sediul colhozului comunal … Ce a putut declansa aceasta crenguta in sufletul femeii, e greu de spus, dar a plans nestapanit mai multe zile si nopti, apoi nu i-a mai trebuit nimic, nici sa manance, nici sa traiasca. Se stingea de la o zi la alta, in tacere, doar ochii exprimau o suferinta fara margini. Abia a reusit fiica, prin bunatatea si dragostea ei si a nepotului, s-o readuca la viata.
Si daca ma gandesc la maica-mare, careia i s-a tras moartea doar ca i s-a luat livada cu pruni si ciresi de la Gorgani, ca mai tarziu, mama a umblat cu parul despletit pe drumul mare, jelind ca atunci cand a murit maica, pentru ca ne luase si noua gradina cu pruni argeni din Voroveni, pruni scosi din pamant cu tractorul … ma cuprinde deznadejdea, ca cei care au drept de decizie nu inteleg ca dezvoltarea durabila nu se cladeste prin distrugerea de suflete …
Si iar ma intreb, cum mama, o taranca, nu mi-a distrus sufletul, instrainandu-mi stupina, iar unii savanti si oameni politici promit locuitorilor din Rosia Montana bunastarea prin desertificare, in numele unui ideal, al dezvoltarii economice rapide.
Oare cand rusii au intrat in tara, nu au promis bunastarea in numele unor idealuri, nu au omorat mii de oameni la colectivizarea fortata in numele acelorasi idealuri?
Iar mai tarziu, nu tot in numele unor ratiuni economice se masurau in fiecare an suprafetele comunale si se astepta raderea lor de pe fata pamantului? Probabil ca in timp, multe sate din Romania vor muri … dar sa le lasam sa piara de moarte naturala.
Ce sa fac? Sunt un sentimental, plang o data cu mama mea, care dupa '90 a lasat gradina de pe Dealul Albulestilor, pe care o primise in schimbul celei de la Voroveni, si s-a intors la gradina ei de odinioara, dar a murit in lungile procese declansate cu acest prilej, plang o data cu Anuta Nandris care a stat 20 de ani in Siberia, desi bunatatea ei era a unei sfinte, plang cu mama Fusa care numai la vederea unei ramurele de scorus nu i-a mai trebuit nimic pe lumea asta, si plang o data cu neamul meu, ca istoria nu i-a fost mult timp prielnica.
Domnilor cu drept de decizie, daca tot nu va pasa de sufletul nostru, in numele unor ratiuni economice si al unor idealuri care nu se stie cand si daca vor fi atinse … luati masura de a ne trece pe toti la o religie agreata de mai marii zilei, stramutati-ne de colo colo pentru a nu mai avea radacini, ca oricum au fost luate masuri eficiente pentru descarcarea teritoriului de sarcina istorica.
Iara sufletul?! |ntreb si eu … Ce mai e si asta? Se arata contrariati domnii de sus. Oare exista … asa ceva!? Si nu mai fiti potrivnici, vrem sa va facem bine! Dealurile alea pe care o sa le radem, nu produc nimic, doar saracie. Vom construi un oras numai cu vile, pentru toti aceia pe care ii stramutam.
Da … ce-o sa fie aici peste douazeci de ani cand se va termina exploatarea? … Eu cred ca prin oras va sufla vantul a pustiu! Muntii de steril vor fi fara paduri si flori si-n vale o apa otravitoare, care la vreo rupere de nori va duce vestea prapadului si murmurul celor ce nu mai sunt.
Demult,
Pe-aceste dealuri
Erau paduri,
Viata,
Marunte bucurii,
Necazuri multe, dar mai presus
De toate
O speranta.
Iar azi,
Numai tacere!